Mănăstirea Voroneţ

Mănăstirea VORONEŢ

Bine sfătuit la vreme de răstrişte de către sihastrul Daniil din Voroneţ, Ştefan cel Mare hotărăşte, drept mulţumire, înălţarea unei mănăstiri care să fie sfânt loc de rugăciune. Aici exista un schit de lemn, unde, conform tradiţiei, a trăit Daniil Sihastrul căruia domnul, la ceas de cumpănă în timpul luptelor cu turcii, i-a cerut sfat şi ajutor. Cercetările recente arată că Daniil nu a fost o figură legendară ci o personalitate istorică reală. Printre pietrele funerare de la Voroneţ se află şi o lespede cu inscripţia: "Acest mormânt este al părintelui nostru David, ca schimnic Daniil".

Prima atestare documentară a Mănăstirii Voroneţ este 22 ianuarie 1472, când Ştefan cel Mare dădea călugărilor - în frunte cu egumenul Misail - scutire de vamă pentru două măji de peşte care vor fi aduse de la Chilia sau din altă parte.
În locul vechiului schit de lemn, Ştefan Vodă a ridicat actuala biserică, cu hramul Sfântul Gheorghe. Pisania bisericii arată că lucrările de construcţie au durat mai puţin de patru luni, de la 26 mai până la 14 septembrie 1488. Mitropoliţii Teofan I şi Grigorie Roşca s-au îngrijit de pictarea ei în exterior, cel din urmă adăugându-i şi un pridvor.

Este o biserică de dimensiuni reduse (25,5 m lungime fără pridvor, 7,7 m lungimea naosului şi pronaosului, 10,5 m în dreptul absidelor laterale).
Încă de la început mănăstirea a fost binecuvântată de călugări cu aleasă viaţă duhovnicească, în vremea Sf. Cuvios Daniil Sihastrul fiind o adevărată lavră a isihasmului românesc. Mănăstirea Voroneţ s-a bucurat de privilegii din partea ctitorului (trei sate, mori, prisăci, vii) nu însă de amploarea celor de la Neamţ, Bistriţa sau Putna. Naosul şi altarul păstrează ansamblul iconografic din vremea lui Ştefan cel Mare. Bine adaptat spaţiului, armonios, cu personaje impunătoare, orânduire scenică mai puţin obişnuită în Moldova (Patimile lui Iisus, în naos), compoziţii neîntrecute prin sobrietate, vigoarea gesturilor şi formelor (Intrarea în Ierusalim, Rugăciunea de pe Muntele măslinilor, în concă), elemente ce vădesc apropierea de mediul real, patetic uman (Coborârea de pe cruce, Sfântul Teodor, Tabloul votiv). Pictura pronaosului, ulterioară, alternează ornamente şi figuri ce vor să facă parcă legătura cu exteriorul, trecând totuşi prin pridvor unde Calendarul bisericii, dar mai ales Sfântul Ilie, se bucură de o prospeţime stângace cu notă de umor anunţătoare cumva a icoanelor pe sticlă transilvănene (sec. XVIII-XIX).

Pictura exterioară se datorează aceluiaşi Grigorie Roşca, eruditul teolog care a urmărit personal realizarea operei călugărilor-zugravi anonimi. Rezultatul a fost excepţional: Judecata de Apoi ocupă tot peretele de apus într-o uriaşă compoziţie pe cinci registre, unică în arta orientului creştin. Specialiştii o consideră, prin amploare, ştiinţa efectului decorativ şi strălucirea policromiei, superioară compoziţiilor de la Athos şi celor de la Camposanto (Pisa), demnă de a fi alăturată Capelei Sixtine din Roma, mozaicurilor geamiei Kahrie (Istanbul), imaginilor de la San Marco (Veneţia), din Siena, Assisi, Orvieto.

Originalitatea artistului constă şi în curajul său de a introduce în scenă instrumente muzicale moldoveneşti (bucium, cobză), peisaj local, ştergare, veşminte populare - totul pe un fond albastru ce a născut sintagma albastru de Voroneţ egală verdelui Veronese şi roşului Titzian. Peretele de sud este ocupat de Arborele lui Iesei (un "covor oriental" apreciază cunoscătorii) şi filozofi antici, portrete socotite capodopere. Lângă intrare sunt chipurile făuritorilor istoriei mănăstireşti: Sf. Daniil Sihastrul şi Mitropolitul Grigorie Roşca. Pe abside, conform regulei împământenite, Cinul adună zeci de figuri într-un adevărat alai.

Pe cât a mai rămas din peretele nordic nespălat de ploi, Adam ară, Eva toarce lână (Facerea lumii), în vreme ce Zapisul lui Adam şi Vămile văzduhului înseamnă de fapt legende folclorice. Forma iniţială a bisericii mai poate fi văzută în tabloul votiv, aşezată pe un soclu de piatră, cu turla înălţată pe o bază pătrată pentru a-i accentua zvelteţea, elanul către înălţime. Exonarthexul i-a fost adăugat în 1547 la iniţiativa mitropolitului Grigorie Roşca, considerat al doilea ctitor al bisericii.
Aşa cum se înfăţiează astăzi, Voroneţul reprezintă unul dintre primele monumente moldoveneşti creatoare de stil propriu, sinteză originală de elemente bizantine (plan treflat cu turlă pe naos), gotice (tendinţa de elansare a edificiului, arcurile frânte la chenarele uşilor şi ferestrelor, prezenţa contraforturilor) şi strict autohtone (turlă pe patru arcuri şi bază stelată, ocniţe sub cornişă, arcade oarbe la abside, friză de discuri smălţuite). Jilţurile şi o parte din strane aparţin secolului al XVI-lea. Dăruite de Ştefan cel Mare şi trase cu meşteşug, două clopote evocă numele marelui voievod.
Viaţa monahală s-a întrerupt în anul 1785 după anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic şi s-a reluat la 1 aprilie 1991, de data aceasta cu obşte de călugăriţe sub stareţia Stavroforei Irina Pântescu. Tânăra obşte se străduieşte să îmbine armonios rugăciunea cu munca în gospodărie, în câmp, în atelierul de pictură şi îndrumarea vizitatorilor.
Expresie artistică a dreptei credinţe, a rafinamentului şi gustului pentru frumos, Mănăstirea Voroneţ îndeamnă la reculegere, încântă inima şi mintea privitorului ce ajunge la noi din toate colţurile lumii.